Zâmbetul care învinge dizabilitatea!

UN SUFLET DE BUCĂȚI

la 19 ani cu buneii mei

Cum să zâmbești, când suferinţa te sugrumă,
Să vrei să te ridici, când cineva te doboară,
Să dai iertare celui care îţi sapă groapa,
Să-ți înghiți cu greu lacrimile, iar ei să se rânjească?

Aruncat în lada de gunoi, închis în trup
Stea mereu să cadă, imobilizat, presat
Absolvit de speranță într-o recuperare,
Cum ar putea un suflet în bucăți să mai râdă?

Cum un deget amputat să crească înapoi?
Ochiul orbit să mai vadă lumina zilei?
Dizabilul să se prefacă abil la loc?
Paraplegicul să poată păși din nou?
Ar mai putea bucăți de suflet să se adune iar?

Iar eu vreau decât un singur zâmbet de bucurie
Acel zâmbet care învinge dizabilitatea!
Vreau să-mi redescopăr trecutul răvășit
Să distrug toți spinii de pe toloaca copilăriei
Să-mi potolesc setea cu apă din fântâna bunelului
Poate așa, un suflet de bucăți, va râde iar.
Din chin să iasă toată neputința
Și să sublimez suferința.

Fântâna bunelului, ceea ce a mai rămas din ea și în care
straniu mă întrevăd atât de mult.