Din Italia în căruciorul cu rotile!

ÎMI PLEC RESEMNAT CAPUL...
 

Mi-e de-ajunsă fierbinteala focului și marea de gheață în același timp prin care trec.

     Îmi plec resemnat capul față de cine m-a îndrumat să nu mă întorc în Moldova de astăzi. Adevărat. Nu era momentul. Și nici într-un caz în căruciorul cu rotile. Din Italia. Singurul, unicul de-altfel suflet ce își făcea poate griji pentru mine și de care se cădea să ascult chiar dacă îmi era străin, iar eu... Iar eu am comis o altă eroare ca și altădată, în cazul Israelului. Am ales greșit. Ori, ghinion?

     A fost o ideie proastă să plec din Italia. O eroare care m-a aruncat hăt undeva în sudul Basarabiei, printre locuri uitate cu copaci retezați pentru de foc și biata mamă care abia ea singură își duce zilele. Milostiv cel cu soarta mai este totuși. Dacă m-a lăsat așa, cu toate costurile și consecințele să văd pe față cine mă vinde și că aici nimic nu mă vindecă.

     Cugetul îmi spunea că o să pierd, inima îmi spuse că nu pot să mai aştept, intuiţia îmi spunea că nu se poate acum, timpul îmi arăta că va fi totul bine, iar raţiunea îmi zicea să nu plec...

     Acum nu pot decât să-i mulțumesc pentru toate dățile în care ea nu a tăcut și eu mă autolinișteam că tot răul a rămas în urmă. Aveam temeri. De ce să nu recunoasc? Teamă de speranţele pierdute, de aripi frânte, teamă că somnul neliniștit îmi va spulbera și ultima șansă de a supraviețui. În fine, am încetat să ascult de inimă, fiindcă nu ştiu unde mă va aduce şi cred mi-e de-ajunsă fierbinteala focului și marea de gheață în același timp, prin care trec.

     Dar ce-mi mai rămâne, cu ce picioare să mai pășesc când o lume rea mi le-a înțepenit pe ambele în încercarea mea spre a o face mai bună. Nu mai merg. Nu mă mai avânt în această lume. Că nu mai am cu ce. Decât numai să vărs din sufletul meu în văzul lumii. Din când în când. Am tot dreptul.