Strigătul fără 'nalț de voce

BOALA ÎMI AMINTEȘTE

CĂ MAI SUNT VIU!

Întreţinută de un suflu pustiu,
dizabilitatea cu trecerea vremii te cuprinde tot mai tare în îmbrăţişarea sa de gheață, care te lasă
doar purtat de timp.
Dizabilitatea se poate percepe

numai prin atingere, e pipăibilă și nu e contagioasă.
Îmi simt trupul înjumătățit, îngreunat de poveri şi de teamă, de ostilitatea de pe chipul oamenilor
fără un pic de simț.
Dar îmi bate inima sub pieptul acesta pustiit.
Strig fără să înalț de voce.
Boala mă face să mă simt în viață.
Îmi aminteşte că sunt viu şi că de acum
încolo va trebui să „merg" înainte nu pentru niște vise,
ci pentru că nu am de ales.
Acum îmi strâng braţele în jurul gambelor şi 
îmi dau seama că până şi în rai e frig. 

Mi-e dor de ce ar fi putut fi

şi ce poate se va întâmpla vreodată.
Când voi putea porni spre alte orizonturi în voie,
Care însă se vor stinge de nevoie.
Acestea nu rezistă.