Am vrut să fiu colacul de salvare a tuturor

ACUM CINE MĂ SALVEAZĂ PE MINE?!

     Am fost bun și răbdător cu toată lumea, chiar și cu ce-i ce mi-au pricinuit multă durere, un rău îngrozitor și nu ar fi meritat iertarea mea, însă eu am lăsat așa să treacă. Au dat în mine pentru niște lucruri mărunte și vecini, colegi, prieteni, mama, chiar și bunicii mei scumpi, ambii, nici măcar nu fugeam, stăteam în fața bâtei sau a biciului fără să mă împotrivesc, dacă atât de tare le place (în gândul meu șopteam). Dar poate că așa a trebuit. Acum mulți din ei nu mai sunt și a început relele să dea de mine. Îi dau dreptate mămicăi, mai bine făcea dacă nu mă aducea la lumina zilei.

     Mama mea (de tată nu știu!), născându-mă din flori, nedorit și tot pe-atâta de iubit se distanțase de mine încă de când eram mic, iar eu nu. I-am vizitat și ajutat mereu, fiind în Chișinău sau Petah-Tiqwa (Israel), București sau nu așa demult, Reggio nell'Emilia (Italia) ca un fiu bun și frate adevărat, prieten sau pur și simplu — OM. Căci există o calitate mai rară în zilele noastre și mai ales prin părțile noastre, aceea de a fi Om. E de notat! Dar dacă aș fi avut mai multă grijă de mine însămi decât de restul, acum la această oră mă găseam cu prietena mea iubită într-o cămeruță a noastră în armonie, împliniți și fericiți. O familie de vis, o iubire cu fluturi în stomac, zâmbete multe fără motiv și multe sărutări. Însă destinul nu-l păcălești. Încă mai încerc să ies din „destin”, dar prin ce?

       Am vrut să fiu colacul de salvare a tuturor, dar cine mă salvează pe mine acum de la moarte lentă, dar sigură... Am ajuns un schelet imobilizat, pe bune! Nu doresc nimănu-i care este cu suflet bun și iubește viața sau care măcar tinde să fie mai bun, să întâlnească în cale asemenea vietăți monstruoase, să pațească ceea ce am pațit eu. Niciodată.