Cu picioarele rămăşiţe pierdute...

PARCĂ BLOCATE ÎN STICLĂ
ȘI BETOANE RECI

„Sufletul doreşte conlocuirea cu trupul pentru că, fără membrele acestuia, n-ar putea nici acţiona, nici simţi.” Leonardo da Vinci

    O altă dimineaţă.
    E tristis și rece auriul nopţilor de toamnă şi lungă-mi par zilele în totală singurătate și fără posibilitate de mișcare, ca să nu mă otrăvească mințile încă din primul sclipit de pleoapă, cine și ce m-a adus aici în așa hal. Căci chipul lor îi văd în orice obiect şi-mi aminteşte de o duminică sfântă luată în râs și bătaie de joc.
    Am să te rog Doamne să te mai gândeşti. Înainte ca să dai iertare și la dobitoci.
    Îngerul meu a căzut şi totul s-a stins într-un click, lipsa picioarelor e ucigătoare.
    Fără hrană putem trăi 40 de zile, fără apă o săptămână, fără o parte din tine nu ai putea trăi nici o clipă... Abia mai reziști. Întrucât, „sufletul doreşte conlocuirea cu trupul pentru că, fără membrele acestuia, n-ar putea nici acţiona, nici simţi.”, ne spune "Omul vitruvian".
    Este ca o accidentare sub ochii închiși ai trecătorilor și apoi o condamnare la luptă acerbă pentru simplă supraviețuire. Pentru a face singurul lucru pe care il mai poți. Să te hrănești, să ai o cană cu apă în preajmă, neglijând orice alt aspect al crudei realități.
    Cum crezi că te-ai simți să te trezești în fiecare dimineață cu frânturi de cioburi din al tău suflet, cu picioarele rămăşiţe pierdute... parcă blocate în sticlă și betoane reci pe mai mult de jumătate din corpul tău. Cred că, al naibii de nasol, e puțin spus.
    Cel puțin avem o pasiune comună pentru speranță și credință. Așa că nu avem altă alegere decât să ne supunem bunăvoinței Celui-de-Sus. Crezi că nu mai există așa ceva, îmi pare foarte rău pentru tine.