Rece pe dinauntru, înghețat pe dinafară!

EXISTĂ POSIBILITATEA DEZGHEȚULUI...

Pe aripi de zbor în iarna lui 2010, Reggio Emilia (Italia)

     Mâine se face decembrie, cuvintele deja încep să înghețe prin ecranul monitorului. Și nu e vesel. Cu părere de rău, nu mai suntem uniți. Dar încercăm să mergem mai departe, pentru că este o bucurie să poți măcar spera cu sufletul la gură că frigurile vor ocoli mintea moldoveanului de un îngheț total.

     Eu de-acum m-am nesăturat de frig. Sunt rece pe dinauntru, înghețat pe dinafară, și tot vreau să cred că există posibilitatea dezghețului. Cu toate că mi s-a îngreunat zborul. Cu toate că mă dărâmă (ne)sănătatea.

Din Italia în căruciorul cu rotile!

ÎMI PLEC RESEMNAT CAPUL...
 

Mi-e de-ajunsă fierbinteala focului și marea de gheață în același timp prin care trec.

     Îmi plec resemnat capul față de cine m-a îndrumat să nu mă întorc în Moldova de astăzi. Adevărat. Nu era momentul. Și nici într-un caz în căruciorul cu rotile. Din Italia. Singurul, unicul de-altfel suflet ce își făcea poate griji pentru mine și de care se cădea să ascult chiar dacă îmi era străin, iar eu... Iar eu am comis o altă eroare ca și altădată, în cazul Israelului. Am ales greșit. Ori, ghinion?

     A fost o ideie proastă să plec din Italia. O eroare care m-a aruncat hăt undeva în sudul Basarabiei, printre locuri uitate cu copaci retezați pentru de foc și biata mamă care abia ea singură își duce zilele. Milostiv cel cu soarta mai este totuși. Dacă m-a lăsat așa, cu toate costurile și consecințele să văd pe față cine mă vinde și că aici nimic nu mă vindecă.

     Cugetul îmi spunea că o să pierd, inima îmi spuse că nu pot să mai aştept, intuiţia îmi spunea că nu se poate acum, timpul îmi arăta că va fi totul bine, iar raţiunea îmi zicea să nu plec...

     Acum nu pot decât să-i mulțumesc pentru toate dățile în care ea nu a tăcut și eu mă autolinișteam că tot răul a rămas în urmă. Aveam temeri. De ce să nu recunoasc? Teamă de speranţele pierdute, de aripi frânte, teamă că somnul neliniștit îmi va spulbera și ultima șansă de a supraviețui. În fine, am încetat să ascult de inimă, fiindcă nu ştiu unde mă va aduce şi cred mi-e de-ajunsă fierbinteala focului și marea de gheață în același timp, prin care trec.

     Dar ce-mi mai rămâne, cu ce picioare să mai pășesc când o lume rea mi le-a înțepenit pe ambele în încercarea mea spre a o face mai bună. Nu mai merg. Nu mă mai avânt în această lume. Că nu mai am cu ce. Decât numai să vărs din sufletul meu în văzul lumii. Din când în când. Am tot dreptul.

Îngerași în zăpadă!

ȘI A FOST ZĂPADĂ. ȘI A FOST FRUMOS. 
ȘI AȘTEPT SĂ MAI FIE

❝Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult❞.

citat de Constantin Brâncuși

Prima babă de omăt, Reggio nell'Emilia (Italia)

     Iubesc iarna, nu pentru că face parte din mine sau că tocmai de anul nou m-a paralizat, ci pentru că numai atunci putem picta îngerași în zăpadă. Cu cele mai ciudate forme, întinși pe spate... Am o sete atâta de alb, să mă trântesc cu spatele în omătul nepătat și să dau din mâini şi din picioare, până o să iasă un îngeraș.

     Chiar dacă pare a fi o activitate puerilă ruptă din povești, ea poate aduce bucurie nu doar copiilor, dar și copilului din fiecare din noi, scuzați-mi repetarea. Căci... „când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult”.

      Şi a fost zăpadă. Şi a fost frumos. Și aștept să mai fie.

     La mine, însă e rece de demult, iarna sunt picioarele mele, s-a transformat în ceva fizic, i-am dat o parte dn trupul meu, i-am oferit loc și spațiu pentru ca lumea să afle că minuni există. Însă eu nu mă las controlat de el, încă dețin supremația aici, deși sunt infim mă mai zbat prin timp, prin faptul paradoxal de a mai exista și nu am înghețat de tot... sunt definiția zăpezii pure... Sunt decât eu şi neputinţa mea, faţă în faţă la o masă ce au împins-o pân'la ușă. De când n-am mai făcut îngerași în zăpadă.

Primul vis, primii fulgi de nea și pe Aripi de zăpadă în Reggio nell'Emilia (Italia), 2007

Ultimul respir de toamnă

ZILELE SEMI-CĂLDUROASE 

AU TRECUT...

     Frunzele îmi iau foc. Și eu privesc cu tristeţe prin fereastră la fumul ce se înalță haotic, cum ele ard în chinuri groaznice și boala se pierde în aer. Să profităm de ultimul respir de toamnă și să sperăm nu, și ultima sclipire de cer cu soare încălzitor.

     Este sfârșit de brumar, pe ogoare sunt însămânțate toate grânele de toamnă și lumea se pare că este gata pentru iernat, iar promoroaca n-are decât să se lase pe nebăgate de seamă. Deși în luna noiembrie frigul îi îndeamnă pe gospodari să se strângă la gura sobei, activitățile câmpului nu încetează deloc. Dacă este vreme frumoasă, precum astăzi se plantează copăcei, sau se sapă gropi pentru cei care urmează sa fie sădiți în primăvară. Se îngroapă via pentru a o proteja de ger, iar trunchiurile copacilor se vopsesc cu var ca să nu-i ademenească pe iepuri să le distrugă scoarța. Și numai puturoșii, gen frati' meu, un leneș mai mare n-am văzut, cu siguranță cel mai mare din zonă poate să se bucure de sosirea iernii că cică atunci e mai puțin de muncă. Dar despre asta în altă zi.

     Vântul însă suflă destul de rece, strecurându-se perfid pe sub crăpăturile geamului până în camera cu pereții îngețați de frig și numai pătura îmi ține de căldură, cu putință. Sunt indiciile clare că zilele semi-călduroase de toamnă au trecut, iar iarna se pregăteşte să vină cu tot alaiul ei caracteristic. Abia aștept pentru fulgii de zăpadă.

Zâmbetul care învinge dizabilitatea!

UN SUFLET DE BUCĂȚI

la 19 ani cu buneii mei

Cum să zâmbești, când suferinţa te sugrumă,
Să vrei să te ridici, când cineva te doboară,
Să dai iertare celui care îţi sapă groapa,
Să-ți înghiți cu greu lacrimile, iar ei să se rânjească?

Aruncat în lada de gunoi, închis în trup
Stea mereu să cadă, imobilizat, presat
Absolvit de speranță într-o recuperare,
Cum ar putea un suflet în bucăți să mai râdă?

Cum un deget amputat să crească înapoi?
Ochiul orbit să mai vadă lumina zilei?
Dizabilul să se prefacă abil la loc?
Paraplegicul să poată păși din nou?
Ar mai putea bucăți de suflet să se adune iar?

Iar eu vreau decât un singur zâmbet de bucurie
Acel zâmbet care învinge dizabilitatea!
Vreau să-mi redescopăr trecutul răvășit
Să distrug toți spinii de pe toloaca copilăriei
Să-mi potolesc setea cu apă din fântâna bunelului
Poate așa, un suflet de bucăți, va râde iar.
Din chin să iasă toată neputința
Și să sublimez suferința.

Fântâna bunelului, ceea ce a mai rămas din ea și în care
straniu mă întrevăd atât de mult.

Dizabilitatea ca normalitate?

SĂ POT SPUNE CĂ UMANITATEA 
NU ȘI-A PIERDUT SUFLETUL

„Ignoranţa este originea tuturor relelor.” 
citat din Socrate

     Dizabilitatea ca normalitate?
     Ar fi fost foarte minunat, binevenit, salvator chiar, dacă nu un plus important spre recuperare, dar nu este. Pentru că o soartă proastă te paralizează nicidecum pentru ați face viața mai ușoară. Și nu va putea fi vreodată. Cât în societatea noastră bântuie liber specii de oameni cu sănătatea psihică pierdută capabili să calce pe tine și toate bolile de care suferi.

     Mai trebuie multă vreme să plouă cu ape limpezi peste mințile oamenilor ca să se ajungă până acolo când dizabilitatea va deveni o normalitate. Cu care se poate viețui. În deosebi aici, în acest colț abătut al lumii. Este greu pentru unii să se pună în pielea noastră și să înțeleagă cât de grea poate fi viața trăită de jos, doborât la sol, de pe picioare ce nu-ți mai țin trupul. În special, atunci când nimeni nu se obosește să te ajute, dar se găsește unul, cineva foarte apropiat ție, frate, care nu este de un sânge, la prima vedere foarte prietenos, îți propune tot sprijinul și te încredințează chiar că totul va fi bine, apoi însă așteaptă să-i cazi în genunchi de milă și poate că o să-și amintească de cele făgăduite. Iar eu nu aș putea să mă las în genunchi decât printr-o minune.

     Tipic un ne-handicapat mai handicapat decât un handicapat. Și își zice om, tată și încă frate.

     Dar cât de puțin ne trebuie ca viața noastră să prindă un sens. O picătură din umanitatea sufletelor celor care îl mai au, ar fi destul pentru ca dizabilitatea să facă parte din întreg, să devină ceva comun, să nu știe ce-i aia ignoranța. Să nu pot ieși afară în căruciorul cu rotile fără a spune și eu că umanitatea nu şi-a pierdut sufletul.

     Nimic însă nu este permanent și nimic nu e sigur, inclusiv faptul că nimic nu e sigur, spune o paradoxă. În afară doar de sufletele noastre. Sufletul meu, eu nu aș putea să-l înlocuiesc cu altceva. Deși uneori de groază la ce zile m-au adus... îmi doresc să nu mai simt deloc.

Picioarele lucidităţii!

INTEGRITATEA FIZICĂ -
SUFLETUL, OMUL...

❝E de datoria mea - aceasta este unica motivaţie morală.❞
citat din Immanuel Kant

     Dimineți paralitice. Mă trezesc cu foșnet de frunze și ramuri legănate de vântul rece. Pregătit să alerg cu gândurile frânte ca să-mi regăsesc picioarele lucidităţii. De sub ele-mi cresc petale roșii în cădere nostalgică pe un scaun presurat de frumoase amintiri. Încetați să mă căutați printre frunze, deschide-ți mințile și poate mă ve-ți vedea și pe mine. Și soarele de după nori...

     Integritatea fizică - sufletul, omul se epuizează cu fiecare picătură de sânge trecută prin litera dimineții, gândește cum să o folosești pentru ca să nu o pierzi înainte să te bucuri cu-adevărat de viață. Gândește la cei ce nu o au și tot mai încearcă să trăiască.

    Adevărul, precum Ianus are două feţe, iar eu până acum nu am trăit decât pe faţa lui mai întunecată. Nădăjduiesc că mă voi plimba vreodată şi pe faţa lui luminoasă. Şi motivul... „E de datoria mea - aceasta este unica motivaţie morală.”  

Trenul meu a înghețat în timp!

IAR TIMPUL 

ÎN PICIOARELE MELE DEOCHEATE

Destinație impusă
De o scorpie și un nefrate
Să mă târăsc pe șine de tren.
Cu tot felul de semne prin părți.

Sensul opus celui în care acum merg
Este cel pe care îmi doresc atât de mult să reviu.
Cândva poate.
Acum semafosrul indică "TRECEREA OPRITĂ" în acea direcție.
Deocamdată, pe acea șină de tren nu e posibil de trecut:
Un tren lovit stă acolo, înghețat în timp,
Blocând totul în calea sa.
Numai pe partea opusă lui se circulă bine.
Însă trenul meu a înghețat în timp,
Iar timpul a încremenit în picioarele mele deocheate!

Căci secundele mele se perindă naufragiind prin iluzia vieții,
Spre primăvara cu fluturi și flori timpurii.
Și trenurile care vin, și pleacă, dar puţini rămân aici
În amărâta gară a inimii mele.
Aceeași gară plumbuită și mohorâtă.
Ce-aș vrea să țip cu glas tare!

Bucăți din sufletul meu!

 NU APĂSA BUTONUL 
PENTRU A DESCHIDE ACEST BLOG!

  

❝Creația este o salvare temporară din ghearele morții.❞
 citat de Emil Cioran, eseist și filozof român.

     Pot să-mi imaginez ușor că nu fiecare se poate regăsi în vre-o secvenţă din creațiile unui paralitic în prigoană pline de trăire . De aceea încercam să accentuez... Nu poate împedica nimeni drumul gândurilor mele să prindă tiparul, cum nu poți împedica valurile mării să-și sărute țărmul ori de câte ori vrea aceasta.

     Căci cu gândul mă adun și eu. Iar dacă crezi că o să te obosească rău și Doamne ferește, să nu te molipsești... Nu mai apăsa butonul pe mouse pentru a deschide acest blog!!

     Îmi pare rău, pentru cel ce-și acoperă OCHII numai pentru a nu vedea ființa care suferă!
     Mulțumesc, oricum că ați intrat, fie și pentru o banală privire.
     O săptămână de Blogging pe măsură -:|
     Ăsta sunt eu, BUCĂȚI DE SUFLET și blog-ul meu, și dacă nu este o alegere pentru tine ca să mă urmărești, e foarte bine. Urmărește-ți măcar visele, cele frumoase, merită! Și înainte de a iubi, învățațiivă să fiți oameni de suflet, e o calitate. Să știți.
     Între bloggeri, numai de bine.
     Aveți grijă!

Un paralitic într-o lume strâmtă...

O PIATRĂ PE UMERI
CE AR FI PUTUT SĂ NU FI FOST DELOC
Este şi Dumnezeu, este şi satana, iar eu o accept şi o combat în același timp...

    Noapte bună...
    Aiurea...
    Paralizat, nu poate fi bună, doar dacă eşti dus cu pluta şi nu-ţi pasă de sufletul tău.
    Bună, în sensul cel mai bun şi corect.
    Şi totuşi e bună, măcar din prizma faptului că printre tot cinismul ce persistă există şi oameni cărora nu le este în cot de un paralitic ca mine. Chiar și dacă un număr atât de minuscul. Suficient și unul singur pentru a rezista.

     E şi normal, într-o lume atât de strâmtă şi de cinică încât mai degrabă își astupă ochii la văzul trupurilor noastre înghițite de umbre și nedreptate, numai să nu se dea în prietenii. Într-adevăr, cine ar intra în legătără cu un dizabil, numai pentru faptul că ar fi stârnit milă din priviri. Foarte puțini, dacă nu... nimeni. Noroc de noi că suntem răbdători și îndurători, de parcă am fi făcuți pentru o asemenea cruce. De piatră.

     Piatra aceasta este o piatră pe umeri ce ar fi putut să nu fi fost deloc. Ea este şi animal, este şi Dumnezeu, este şi satana, iar eu o accept şi o combat în același timp, nu pentru că, odată şi odată, ar putea să devină fie una, fie alta, ci pentru că ea este de multă vreme şi întotdeauna totul. Începutul și sfârșitul. Într-una dintre nopțile mele reci și triste când mă caut uitării să mă predau, ar putea fi oricare pentru că toate seamănă între ele, să nu mai fiu.


   Și să-mi uraţi o zi bună sau mai mult o noapte bună, ar fi o ironie în zilele astea sortite, prescrise tristeţii (sorbide).

Un Blog numai pentru oameni!

PENTRU O CAUZĂ DREAPTĂ! PÂNĂ LA 

ULTIMUL SUFLU!! REZIST!!!

     …Cu 3 zile întârziere…
     Şi n-am nici citat. Treacă-meargă. Este un Blog numai pentru oameni!! De suflet și rezistență personală! Cine vrea o să înțeleagă.
     Da, paralizia tot nu trece. Ba parcă vrea să te paralizeze și mai tare. Simt prin umeri cum mă taie. Mâna dreaptă, îmi face semne pentru repaus. Mi se prinde ca într-un cleşte. Așa când bați literă cu literă la o claviatură virtuală un blog. Înțepenit în pat poate cu stânga să tastez , dar cum? Iar în cărucior nu pot urca să stau, din pricina leziunilor de piele. Totdeauna nimic n-o să mă oprească.

     Dar uite, replica asta a fost laitmotivul zilei mele de azi și mâine: Pentru o cauză dreaptă! Până la ultimul suflu de toamnă!! Și un ultim Blog de suflet, am să Rezist!!!
     Am spus.
     Şi restul a fost tăcere. va fi tăcere. este tăcere. Care a foșnit...

Cu picioarele rămăşiţe pierdute...

PARCĂ BLOCATE ÎN STICLĂ
ȘI BETOANE RECI

„Sufletul doreşte conlocuirea cu trupul pentru că, fără membrele acestuia, n-ar putea nici acţiona, nici simţi.” Leonardo da Vinci

    O altă dimineaţă.
    E tristis și rece auriul nopţilor de toamnă şi lungă-mi par zilele în totală singurătate și fără posibilitate de mișcare, ca să nu mă otrăvească mințile încă din primul sclipit de pleoapă, cine și ce m-a adus aici în așa hal. Căci chipul lor îi văd în orice obiect şi-mi aminteşte de o duminică sfântă luată în râs și bătaie de joc.
    Am să te rog Doamne să te mai gândeşti. Înainte ca să dai iertare și la dobitoci.
    Îngerul meu a căzut şi totul s-a stins într-un click, lipsa picioarelor e ucigătoare.
    Fără hrană putem trăi 40 de zile, fără apă o săptămână, fără o parte din tine nu ai putea trăi nici o clipă... Abia mai reziști. Întrucât, „sufletul doreşte conlocuirea cu trupul pentru că, fără membrele acestuia, n-ar putea nici acţiona, nici simţi.”, ne spune "Omul vitruvian".
    Este ca o accidentare sub ochii închiși ai trecătorilor și apoi o condamnare la luptă acerbă pentru simplă supraviețuire. Pentru a face singurul lucru pe care il mai poți. Să te hrănești, să ai o cană cu apă în preajmă, neglijând orice alt aspect al crudei realități.
    Cum crezi că te-ai simți să te trezești în fiecare dimineață cu frânturi de cioburi din al tău suflet, cu picioarele rămăşiţe pierdute... parcă blocate în sticlă și betoane reci pe mai mult de jumătate din corpul tău. Cred că, al naibii de nasol, e puțin spus.
    Cel puțin avem o pasiune comună pentru speranță și credință. Așa că nu avem altă alegere decât să ne supunem bunăvoinței Celui-de-Sus. Crezi că nu mai există așa ceva, îmi pare foarte rău pentru tine.

Stupizenia fără seamăn

AI SEMĂNAT VÂNT, 
ATUNCI CULEGI FURTUNĂ!

„Nu îngădui un râs nesocotit şi nu suferi cuvântul obraznic; unul vine de la un prost, celălalt de la un nebun.”  Citat din Socrate

     Era o zi de duminică sfântă, cu multă zăpadă și rece ca și inimile celor doi indivizi fără nimic. Oameni fără constiință, milă, onoare, fără Dumnezeu. Oameni fără nimic, dornici de a mă lăsa cu speranțele pierdute în umbra unui vis, într-un haos total. Așa e, când nu ai nimic sufletesc ce te mai oprește să dai afară și un paralitic, apoi să continui nepăsător ca și cum nimic nu a fost? Pe numele lor Nestor Bejenari, MoldData I.S. și Diana Bejenari (Guțu), ULIM — aceste creaturi inumane mi-au lăsat urme și în sânge, m-au rănit, prigonit, fără un pic de milă, lăsat pradă morții, nevinovat fiind. Și nu voi înceta a repeta acest fapt cu îndârjire după răul ce l-au comis și până când societatea o să se spele de dânșii. Să nu mai pomenim de gradul lor de stupidenie.

     Ce mă face să merg mai departe? Poate că speranța că mă voi trezi să spun doar că asta e un vis urât, speranța că totul se va termina și va fi bine. Si chiar asa e, orice coșmar are un final, unul fericit iar acel moment de fericire va conta mai mult decât toată suferința mea. Și chiar dacă au putut să mă prindă într-un joc perfid, nu renunț să cred în rostul meu în această viață și o să mă lupt cum pot pentru supraviețuire.

     De mine nu aveți grijă, cred că nu voi păți mai rău de ceea ce am avut nefericirea să am parte de la un frate de un alt sânge, potrivnic. Ai semănat vânt, atunci fii pregătit să culegi furtună.

     M-ați rănit, acum e timpul să vă rănesc și eu pe voi prin singura modalitate și armă a mea, dar nu mai mult decât v-ați putut permite și imagina voi cu mine. Ve-ți spune că sunt rău, dar nu sunt decât un răzbunător a celor slabi, sunt puterea lor nevăzută, sunt dreptatea călcată în picioare. Sunt un stârp, dar stârpesc pe cine trebuie. Sunt

Strigătul fără 'nalț de voce

BOALA ÎMI AMINTEȘTE

CĂ MAI SUNT VIU!

Întreţinută de un suflu pustiu,
dizabilitatea cu trecerea vremii te cuprinde tot mai tare în îmbrăţişarea sa de gheață, care te lasă
doar purtat de timp.
Dizabilitatea se poate percepe

numai prin atingere, e pipăibilă și nu e contagioasă.
Îmi simt trupul înjumătățit, îngreunat de poveri şi de teamă, de ostilitatea de pe chipul oamenilor
fără un pic de simț.
Dar îmi bate inima sub pieptul acesta pustiit.
Strig fără să înalț de voce.
Boala mă face să mă simt în viață.
Îmi aminteşte că sunt viu şi că de acum
încolo va trebui să „merg" înainte nu pentru niște vise,
ci pentru că nu am de ales.
Acum îmi strâng braţele în jurul gambelor şi 
îmi dau seama că până şi în rai e frig. 

Mi-e dor de ce ar fi putut fi

şi ce poate se va întâmpla vreodată.
Când voi putea porni spre alte orizonturi în voie,
Care însă se vor stinge de nevoie.
Acestea nu rezistă.

Sfârșit de Toamnă și în Suflet!

IUBIRE FĂRĂ RĂSPUNS
ȘI SINGUR FĂRĂ DRAGOSTE

     E sfârșit de toamnă. Și în suflet. Ultimele frunze zuruie legănate de vânt și nu mai stiu ce să fac, încotro să o iau, de cine să mă mai agăț. Copacii dezgoliți îmi amintesc de suferința și durerea mea, de felul în care am fost aruncat și spulberat în mii de părticele de iluziile în care credeam cu naivitate, dar și de visele și dorințele mele, care se rezumau la un singur cuvânt — FAMILIE. O familie iubitoare și un bebe. Atâta tot. Nu vrei un bebe? Află că adevărul iese din gura copiilor și e plăcut să-i asculți.

    Fără Dragoste e ca şi pasărea fără aripi. Sau ca și mine, cu mâini, dar fără picioare. Și trebuie să mulțumesc și de asta. Căci există suflete ce abia pot să clipească din ochi sau să scoată o silabă și mare noroc să ai părinți cumsecade, prieteni săritori la nevoie și în special, o iubită care continuă să te strângă la piept indiferent de ceea ce nu mai ești. Plecăciune acestor oameni.

     Pentru mine, ar fi bine să nu știe nimenea, cum e să fii singur? Ancorat de un pat și un cărucior cu rotile? Să mergi pe niște roți și să bați pasul pe loc pe meleaguri înstrăinate de păgâni şi să nu fii văzut de nimeni deloc?

    Poate chiar sunt durerea întruchipată, porumbelul negru? Nu mai ştiu, când întrevăd numai cupluri, perechi aşa frumoase, parcă numai mie mi s-a întâmplat să fiu singur dintotdeauna, dar văd că mai sunt... Tu. Cu siguranţă ştiu că undeva există cineva, care gândeşte la mine. Poate mă refac și o voi (re)întâlni, atunci soarele va lumina şi la mine. Dar nu vreau sa-mi fac iar iluzii, speranţe care să le găsesc deşarte și să nu-mi spui că există ceva mai minunat decât Iubirea. Păcat că nu toţi ştiu să o împărtăşească curat. Şi preferă să stea prinși în material, interese de moment şi bani, mai puţin de suflet şi sentimente.

 Montecatone Rehabilitation Institute S.P.A., Italia - 2011

Am vrut să fiu colacul de salvare a tuturor

ACUM CINE MĂ SALVEAZĂ PE MINE?!

     Am fost bun și răbdător cu toată lumea, chiar și cu ce-i ce mi-au pricinuit multă durere, un rău îngrozitor și nu ar fi meritat iertarea mea, însă eu am lăsat așa să treacă. Au dat în mine pentru niște lucruri mărunte și vecini, colegi, prieteni, mama, chiar și bunicii mei scumpi, ambii, nici măcar nu fugeam, stăteam în fața bâtei sau a biciului fără să mă împotrivesc, dacă atât de tare le place (în gândul meu șopteam). Dar poate că așa a trebuit. Acum mulți din ei nu mai sunt și a început relele să dea de mine. Îi dau dreptate mămicăi, mai bine făcea dacă nu mă aducea la lumina zilei.

     Mama mea (de tată nu știu!), născându-mă din flori, nedorit și tot pe-atâta de iubit se distanțase de mine încă de când eram mic, iar eu nu. I-am vizitat și ajutat mereu, fiind în Chișinău sau Petah-Tiqwa (Israel), București sau nu așa demult, Reggio nell'Emilia (Italia) ca un fiu bun și frate adevărat, prieten sau pur și simplu — OM. Căci există o calitate mai rară în zilele noastre și mai ales prin părțile noastre, aceea de a fi Om. E de notat! Dar dacă aș fi avut mai multă grijă de mine însămi decât de restul, acum la această oră mă găseam cu prietena mea iubită într-o cămeruță a noastră în armonie, împliniți și fericiți. O familie de vis, o iubire cu fluturi în stomac, zâmbete multe fără motiv și multe sărutări. Însă destinul nu-l păcălești. Încă mai încerc să ies din „destin”, dar prin ce?

       Am vrut să fiu colacul de salvare a tuturor, dar cine mă salvează pe mine acum de la moarte lentă, dar sigură... Am ajuns un schelet imobilizat, pe bune! Nu doresc nimănu-i care este cu suflet bun și iubește viața sau care măcar tinde să fie mai bun, să întâlnească în cale asemenea vietăți monstruoase, să pațească ceea ce am pațit eu. Niciodată.

Curcubeul din mine!

Când îţi priveşti mâna
Cum tremură amurțită și ea
Înțelegi că firav vreodată
Nu vei mai putea mângâia.

Când vrei să străbaţi munţii,
Dar nu mai poţi decât în brațe
Îți vine să zmulgi din tine cu dinții
Izgonit chiar de propriul frate!

Când ești desprins de singura speranță
Precum frunzele de al său ram
Împrăștiate la sute km distanță
Trebuie să mă adun, cât zile mai am.

Când te întâlnești cu abisul
În așteptarea sprijinului promis
Se pare că rămân doar cu visul
Dar curcubeul din mine nu s-a stins!