SĂ POT SPUNE CĂ UMANITATEA
NU ȘI-A PIERDUT SUFLETUL
NU ȘI-A PIERDUT SUFLETUL
„Ignoranţa este originea tuturor relelor.”
citat din Socrate
citat din Socrate
Dizabilitatea ca normalitate?
Ar fi fost foarte minunat, binevenit, salvator chiar, dacă nu un plus important spre recuperare, dar nu este. Pentru că o soartă proastă te paralizează nicidecum pentru ați face viața mai ușoară. Și nu va putea fi vreodată. Cât în societatea noastră bântuie liber specii de oameni cu sănătatea psihică pierdută capabili să calce pe tine și toate bolile de care suferi.
Mai trebuie multă vreme să plouă cu ape limpezi peste mințile oamenilor ca să se ajungă până acolo când dizabilitatea va deveni o normalitate. Cu care se poate viețui. În deosebi aici, în acest colț abătut al lumii. Este greu pentru unii să se pună în pielea noastră și să înțeleagă cât de grea poate fi viața trăită de jos, doborât la sol, de pe picioare ce nu-ți mai țin trupul. În special, atunci când nimeni nu se obosește să te ajute, dar se găsește unul, cineva foarte apropiat ție, frate, care nu este de un sânge, la prima vedere foarte prietenos, îți propune tot sprijinul și te încredințează chiar că totul va fi bine, apoi însă așteaptă să-i cazi în genunchi de milă și poate că o să-și amintească de cele făgăduite. Iar eu nu aș putea să mă las în genunchi decât printr-o minune.
Ar fi fost foarte minunat, binevenit, salvator chiar, dacă nu un plus important spre recuperare, dar nu este. Pentru că o soartă proastă te paralizează nicidecum pentru ați face viața mai ușoară. Și nu va putea fi vreodată. Cât în societatea noastră bântuie liber specii de oameni cu sănătatea psihică pierdută capabili să calce pe tine și toate bolile de care suferi.
Mai trebuie multă vreme să plouă cu ape limpezi peste mințile oamenilor ca să se ajungă până acolo când dizabilitatea va deveni o normalitate. Cu care se poate viețui. În deosebi aici, în acest colț abătut al lumii. Este greu pentru unii să se pună în pielea noastră și să înțeleagă cât de grea poate fi viața trăită de jos, doborât la sol, de pe picioare ce nu-ți mai țin trupul. În special, atunci când nimeni nu se obosește să te ajute, dar se găsește unul, cineva foarte apropiat ție, frate, care nu este de un sânge, la prima vedere foarte prietenos, îți propune tot sprijinul și te încredințează chiar că totul va fi bine, apoi însă așteaptă să-i cazi în genunchi de milă și poate că o să-și amintească de cele făgăduite. Iar eu nu aș putea să mă las în genunchi decât printr-o minune.
Tipic un ne-handicapat mai handicapat decât un handicapat. Și își zice om, tată și încă frate.
Dar cât de puțin ne trebuie ca viața noastră să prindă un sens. O picătură din umanitatea sufletelor celor care îl mai au, ar fi destul pentru ca dizabilitatea să facă parte din întreg, să devină ceva comun, să nu știe ce-i aia ignoranța. Să nu pot ieși afară în căruciorul cu rotile fără a spune și eu că umanitatea nu şi-a pierdut sufletul.
Nimic însă nu este permanent și nimic nu e sigur, inclusiv faptul că nimic nu e sigur, spune o paradoxă. În afară doar de sufletele noastre. Sufletul meu, eu nu aș putea să-l înlocuiesc
cu altceva. Deși uneori de groază la ce zile m-au adus... îmi doresc să nu mai simt deloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru timpul acordat ....