Un paralitic într-o lume strâmtă...

O PIATRĂ PE UMERI
CE AR FI PUTUT SĂ NU FI FOST DELOC
Este şi Dumnezeu, este şi satana, iar eu o accept şi o combat în același timp...

    Noapte bună...
    Aiurea...
    Paralizat, nu poate fi bună, doar dacă eşti dus cu pluta şi nu-ţi pasă de sufletul tău.
    Bună, în sensul cel mai bun şi corect.
    Şi totuşi e bună, măcar din prizma faptului că printre tot cinismul ce persistă există şi oameni cărora nu le este în cot de un paralitic ca mine. Chiar și dacă un număr atât de minuscul. Suficient și unul singur pentru a rezista.

     E şi normal, într-o lume atât de strâmtă şi de cinică încât mai degrabă își astupă ochii la văzul trupurilor noastre înghițite de umbre și nedreptate, numai să nu se dea în prietenii. Într-adevăr, cine ar intra în legătără cu un dizabil, numai pentru faptul că ar fi stârnit milă din priviri. Foarte puțini, dacă nu... nimeni. Noroc de noi că suntem răbdători și îndurători, de parcă am fi făcuți pentru o asemenea cruce. De piatră.

     Piatra aceasta este o piatră pe umeri ce ar fi putut să nu fi fost deloc. Ea este şi animal, este şi Dumnezeu, este şi satana, iar eu o accept şi o combat în același timp, nu pentru că, odată şi odată, ar putea să devină fie una, fie alta, ci pentru că ea este de multă vreme şi întotdeauna totul. Începutul și sfârșitul. Într-una dintre nopțile mele reci și triste când mă caut uitării să mă predau, ar putea fi oricare pentru că toate seamănă între ele, să nu mai fiu.


   Și să-mi uraţi o zi bună sau mai mult o noapte bună, ar fi o ironie în zilele astea sortite, prescrise tristeţii (sorbide).