► Paralizat până în colțul inimii...

...ȘI ÎNCĂ VIU? DE CE?

     De-ar fi să trec prin păduri cu ierburi scăldate în spini veninoși care să se înțepe de tălpile goale ale unui visător ce s-a lăsat încrezut în vorbe deșarte, aș înțelege de ce aud cum gâfâie niște picioare speriate, sub care pulsul parcă se mai zbate… De unde aceste dureri ancestrale care și-au găsit ființă în trupul meu
și nu vor să mă lase în pace.

     Pentru că mă încăpățânez să cred că asta mie mi se întâmplă.
     Picioarele mele s-au prefăcut într-o carmă desprinsă de nava sa, care se rotește haotic, absurd, fără escală, într-un hău al cărui fund am încetat să-l mai văd și nu e cine să te mai scoată puțin cu capul la aer. Corpul nu cedează, îmi păstrează febrilă umbra pașilor lăsați pe pământul vieții mele ce plâng această lume. Netrăită, nepictată, nescrisă. Aplecat în jos de firul negru al sorții, slăbite... picioarele au uitat că sunt picioare, inima preschimbând iubirea pe singurătate, iar creierii zbuciumați au uitat "de ce"-ul existenței mele, măcar mâinile n-au încetat că sunt mâini.
Și tot nu înțeleg de ce!

     De ce este atât de complicat. Omul și Viața.
     De ce cerul - albastru? De ce cinci degete la mână? De ce venim din țărână și tot acolo ajungem? De ce sufletul bun nu mai iese din rău și suferință? Născut cu aripi și târâș prin viață? Paralizat până în colțul inimii și încă viu? De ce, merg în gol, pe loc, prin a cărui transparență nu cad și în jur e pustiu, fără să mă mai întreb încotro, cât timp?
      RĂSPUNDE....