► Cum e... să fii paralizat?

 NU EȘTI ALĂTURI ȘI NICI ÎN PIELEA MEA!

     Cum e să știi că ești o persoană cu dizabilități fizice-locomotorii și numai un miracol te mai poate salva?
     Cum e să fii mai mult fără viață decât în viață?
     Cum e să-ți vezi visele cum îți sunt spulberate de destin, dar și de oameni fără suflet, mai ales?
     Cum e să te trezești din somn și primul gând care îți vine în minte este... nu, încă o zi de chin?
     Cum e să trăiești cu moartea în spatele tău?
     Cum e să nu mai simți o parte însemntă din corpul tău?
     Cum e să privești aceste picioare care niciodată nu au avut timp să obosească acum, cu regrete oprite doar după ce au fost înțepenite?
     Cum e să fii năpădit mereu de amintiri care vrei nu vrei îți provoc lacrimi de durere?

 

     Cum e să crezi că ai și tu un frate adevărat ca toată lumea bună, iar el se dovedește unul  v i t r e g  în tot sensul acestui cuvânt? 

     Cum e să fii lucrat pe la spate de însăși fratele tău împreună cu soția lui într-un mod obraznic și cu o nerușinare nemaiîntâlnită?
 
     Cum e să părăsești Italia, fiind asigurat de tot sprijinul și apoi să fii tratat cu indiferență, după care să te pomenești la scara blocului, dus peste noapte la zeci de km în țara vecină, fiindcă atenție (!), dânșii au avut în vedere să mă ajute pe o lună, două numai?
     Cum e să rămâi blocat într-un sat din Ucraina (altădată Basarabia de Sud), pentru că am depășit termenul de ședere pe an (180 de zile), și chiar dacă găsesc sprijin ca să revin în Chișinău nu se v-a primi să trec de vameșii ucrainieni fără o amendă usturătoare, posibil chiar să fiu și reținuț, totul datorită fratelui...? Mie scârbă de-acum să-i tot pomenesc, dar trebuie.
 
     Cum e sã fii invalid de grupa 1 cu o pensie de tocmai 150 lei pe lună, adică sub 10 euro. Și, pe care nici nu știu dacă am s-o văd vreodată, deoarece mă aflu împotriva voinței mele peste hotarele țării?
 
     Cum e să fii nevoit să faci lucruri pe jumătate ce țin chiar de sănătatea ta, altele deloc, din cauza costurilor mari, dar și a situației precare la care am fost adus de doi animalici ce îmi inspirase dorința de a nu mai trăi?
     Cum e sã ajungi de la șapte pastile câte mi-au fost prescrise de medicii italieni la doar una singură, fiindcă astea de aici le înlocuiesc și nu mă ajută deloc, plus prețul taie?

     Cum e să stai cu unul și acelaș sac pentru ud luni întregi, iar cateterele de o producție chinezească cu care nu mai ies din infecție?
     Cum e să stai de două ori peste două săptămâni fără ați putea face nevoile.., din cauza că mi-a fost distrus stomacul, plus pastilele sunt de negăsit și apoi, să bei tocmai 11 pastile pentru a scăpa printr-o minune de leșin?
     Cum e să ai scaunul cu gaură pe post de wc și baie?
     Cum e sã controlezi în fiecare zi la încheieturile picioarelor dacã este puls și să te bucuri că nu e pericol de amputare?

     Cum e să ai slăbiciuni și amețeli încât îți spui în gând că iată a venit sfârșitul?

     Nu-și dea seama nimeni cum e... să fii un om paralizat!? Ce-ți simt mușchii picioarelor sau mai exact, ce a mai rămas din ei? Nu ştii. Nu ești alături şi nici în pielea mea ca prin nisipuri fierbinți care te ard în continuu. Nu-ţi întinzi trupul ca printre scoici ascuțite şi alge leneşe, uscate de vânt la mal și apoi strivite de nepăsători, trecut ca prin mașina de tocat carne odată cu valul rece ca gheața...
     Mai curând dânșii își imaginează prostii despre noi și chicotesc pe seama neputințelor noastre, dar asta e. Între ceea ce știți și ceea ce nu știți este ceea ce presupuneți greșit și nesocotit. Deși lucrurile sunt vizibile, numai ochi buni să ai și o să le vezi. Pentru asta ne-a sărutat și Dumnezeu pe ochi, ca să vedem mai deslușit în jurul nostru, numai lumea de la noi se face oarbă.