Săptămâna neagră!

O ZI NENOROCITĂ - 01.01.2011!!!
sau cum am fost lipsit de bucuria simțului

Săptămâna neagră: când am intrat în noul an paralizat până în apropierile inimii din cauza unor oameni ce păreau atât de buni, dar care nu au fost până la capăt cu mine. Iată pe scurt, cum am ajuns să fiu lipsit de bucuria simțului...

27.12.2010 - Bomporto, Italia -0°C, după mai mult de 10 ore de muncă, ceva obișnuit pentru un faianțar ca mine în ilegalitate și „angajat” de un albanez, care mai e și coleg de muncă cu ghilimelele de rigoare, mai puțin faptul că mă simțeam cam obosit la picioare... nu mi se întâmplase niciodată, chiar dacă lucram mereu ca un sclav...

28.12.2010 - Încă nici zorii nu ieșiră și aflu doar în timpul când eram în drum spre muncă că sunt dus la un alt șantier mai vechi și mai îndepărtat, cu părere de rău, un procedeu prost de-al colegului meu de a mă anunța în privința lucrului. Când omenește se cădea să fiu preîntâmpinat de cu seară, ca să mă îmbrac mai gros, să-mi i-au și eu haune de muncă adăugător, dar cu-i pasă. Cel mai mârșav a fost că a ales să lucreze prin interioare mai la dos, iar pe mine m-a pus afară prin garaje, în loc să facem lucrul cel mai greu împreună și să nu-mi rup spatele în ger -5°C și să pregătesc material... cu apă în două cu gheață pentru a face într-o zi ceea ce se face normal în două zile.

La ora de masă, care de fapt sunt undeva 30 de minute, îmi scrâșneau dinții de frig și nu a fost nici măcar un sfert de ceas, fiindcă vroiam și eu să terminăm mai repede, și să mă încălzesc lucrând... așa până ne-a prins orele 20.00. Numai când am intrat în mașină simțeam o slăbiciune și amurțire la mușchii picioarelor și mă mulțumeam că s-a sfârșit și ziua asta.

29.12.2010 - Dimineața devreme mergem la șantierul de luni din Bomporto, unde nu e așa frig. Cu câteva minute înainte de începutul muncii mă invită colegul în bar pentru o cafea, dar abia apuc să-i răspund că n-am să beau că încep să simt cum mi se face ceață în fața ochilor, mă i-a o amețeală de cap mai deosebită față de altele, căci au mai fost și cu curgere de sânge din nas. Dar așa.., cu greu reușesc să ies afară fără a atrage atenția nimănu-i, iar afară mi se încolăceau picioarele foarte aproape să cad la pământ, dar nu știu de unde aveam putere în toată clipa aia inconștient să mă împotrivesc să cad, sprijinindu-mă și de zidul casei. Cu părere de rău, mi-am revenit în fire, înainte ca să iasă și colegul.., pentru că mai bine dacă cădeam josîn bar, poate cineva ar fi chemat salvarea și împiedica ceea ce urma să mi se întâmple. Seara târziu, după o altă zi lungă de muncă... abia mă țineam pe picioare. Dar nu vroiam să mă las, mai ales că în ultimii ani nu am câștigat mai nimic...

30.12.2010 - Mă trezesc în zori-de-zi cu piciorul stâng șchiopătând și gândeam să nu merg la muncă, dar speram că o să treacă ca și altă dată și apoi, nu vroiam să pierd o zi de muncă, tot mai puține în ultima vreme, dar atât de încărcate...  că La urcare în mașină a trebuit să acord la ajutorul mânii pentru ca să ridic piciorul stâng, singur nu am fost în stare să-l ridic, dar colegul nu a observat sau nu a dat însemnătate faptului. Și așa șchiopătând am muncit până aproape de orele 15.00, fără întrerupere, ca și în toate zilele, ridicând căldări de peste 20 kg și pachete cu faianță mari, sfidând durerile ca și cum nu ar fi existat. Întors în camera mea, spre începutul miezului nopții a apărut o durere îngrozitoare și la spate, de ce mi-am încălzit puțină apă ca să stau cu mijlocul în aburi, dar nu m-a ajutat, durerile au continuat toată noaptea....

31.12.2010 - Ajun de anul nou, desigur n-am putut să închid un ochi din cauza durerilor nebune de spate, urlam în pernă ca să nu fiu auzit de stăpânii apartamentului, dar nu a fost cum... era prea mare, așa că mi-au propus să beau Brufen 600 mg, care m-a ajutat un timp, dar durerile se făceau siimțite din nou și am mai băut încă una și așa 4, 5 pachețele. Din păcate, binevoitorii mei nu s-au silit să mă avertizeze că pe zi trebuie să beau câte 2 comprese, maxim 3, dar nu mai mult, altfel pot avea urmări imprevizibile, ceea ce și s-a întâmplat. Înainte să întunece, m-am hotărât să merg până la COOP (supermarket) după niște struguri albi, la sfatul mămicăi că aceasta îmi v-a aduce bine în noul an, nu însă și pentru mine. La magazin am ajuns cu mare greutate, iar l-a întoarcere m-am înpedicat cu piciorul stâng și am căzut în genunchi, plângeam și mă rugam să mă fac bine. După miezul nopții piciorul stâng simțeam tot mai mult cum mă părăsește. Începuse să am probleme și cu mijlocul.., așa că am trecut la puțină apă și nu prea mâncam.

01.01.2011 - O zi nenorocită - rămas singur și fără un sprijin mi-era greu să mă hotărăsc ca să chem salvarea, întrucât mă aflam ilegal în Italia, încurajându-mă că o să-mi revin, dar cu mare regret, în timpul nopții mă lăsase fără bucuria simțului și piciorul drept până mai sus de brâu.

02.01.2011 - Duminică seara, după ce s-au întors stăpânii de la petrecere, i-am rugat să cheme salvarea și am fost îndreptat din Reggio Emilia pentru spitalizare în Parma. Trecut de ora 02.00 noaptea și cu dureri insuportabile de stomac... îmi așteptam cu sufletul la gură rândul să trec rezonanța magnetică...

Timp de o lună după mai multe examene nu au putut să mă diagnosticheze cu exactitate, dar măcar rezolvase pentru o vreme problema mea cu intestinul. Implicit, fără să mai pot fi ajutat cu ceva m-au expediat în spitalul din Reggio Emilia. De aici au hotărât să mă trimită pentru un curs de realibitare la Montecatone Reabilitation Institute S.P.A. Și aici pe parcursul a mai bine de cinci luni de recuperare au continuat să caute o explicație a stării mele, am trecut noi examene medicale, dar fără succes. Numai o minune ar putea să mă pună pe picioare, așa mi-au spus. Cel puțin parcă stomacul nu-mi crea așa dureri ca în primele luni. Domnul să-i ocrotească pe toți bolnavii și toată lumea care stăruiesc în ajutorarea lor, fie și numai cu o vorbă bună.

După externare, fratele meu îmi propune împreună cu nevastă-sa tot sprijinul pentru a mă întoarce în Chișinău. Iar eu, după atâtea necazuri m-am lăsat încrezut că tot răul a rămas în urmă și accept, cu mare regret să părăsesc Italia, mai ales că dânșii mă roagă, nu eu, drept mulțumire pentru binele ce l-am făcut lor. Din păcate, încă din primele luni văd că nu sunt interesați să mă ajute, nu-mi vorbesc, cu mare întârziere și greutate îmi reacționează la rugămințile mele și cele mai simple, de parcă eram un joc copilăresc de-al lor, nu au luat în serios situația mea și în final, m-au forțat să plec la mămica în Ucraina, unde era tatăl meu de-al doilea și el bolnav. Și care s-a stins în foarte scurt timp după aceea, când a cunoscut motivul ce m-a constrâns în starea mea să vin cu tot bagajul în sat.

Și cum așa a putut să fie așa: o viață plecată subit și ce fel de destin mai e... și să fiu paralizat tocmai de anul nou, numai nu în cadrul serviciului, care a provocat totul și  încă mai dureros, să dau greș și cu singurul meu frate, și acela vitreg, așa cum a demonstrat-o chiar de față cu mama noastră, fără un strop de rușine. Ca la moldoveni...