Răbdare infinită

DUMNEZEU ESTE ALĂTURI DE
MINE, ORICÂT DE IMPROBABIL AR PĂREA...

Nădejdea și puterea credinței ne adună fiecare picătură de rezistență din noi pentru a învinge întunericul

     Cred că mulți oameni au trecut și trec prin ceea ce trec eu acum, cu o formă de dizabilitate sau nu, așa că nu sunt singur. Deși niciodată nu s-a mai auzit în lume ca o persoană cu dizabilități, care este paralizat complet de jos până la ombilic să fie izgonit afară de propriul frate și încă învinuit că ar fi vrut să se „culce” cu soția acestuia. Mai penibil nici nu se poate. Și totuși, dacă mai cunoașteți pe cineva prins într-o situație similară, scrieți-mi ca să aduc noi completări în lista neagră. În aceste momente dificile când totul îți poate părea potrivnic, imposibil de depășit și când, întradevăr, disperarea și panica își fac loc, parcă totul ar fi împotriva ta și te lasă puterile... La un moment dat credeam că o să mi se paralizeze și mâinile, după ce se încleștau brusc, acum însă simt durere la umeri, pentru că dorm pe ei, din cauza plăgilor ce nu mai reușesc să se închidă. Tremură, se zbat fără să vreau, îmi par calde, deși sunt reci...

     În ciuda evidențelor, știu că Dumnezeu este alături de mine, oricât de improbabil ar putea părea pentru alții acest lucru. Chiar dacă un cuplu de cretini au străduit fără un strop de reținere sau spaimă de urmări... ca gândurile negre să mă năpădească rău și să mă conduc spre autodistrugere. Ceva obișnuit, din păcate atunci când ești prigonit din orașul tău, înșelat, călcat pe față și rămas în viață după un tratament inuman, din partea celor ce nici prin gând nu-ți trece că ar putea fi atât de veninoși și răi la suflet. Și numai rugăciunea ne mai poate ajuta în astfel de momente radicale, când poate abia atunci înțelegem să răbdăm pe toate și să ne rugăm cu adevărat.

     Nădejdea și puterea credinței sunt celea ce ne fac sa ne adunăm fiecare picătură de rezistență din noi și să luptăm cu ajutorul lui Dumnezeu pentru a învinge întunericul ce trece prin calea noastră.

     Chiar dacă visele și speranțele îmi par spulberate, chiar dacă problemele par a nu se rezolva, știu că nu voi merge niciodată singur prin pata întunecată a acestor încercări.  Mi-au amărât zilele, mi-au risipit razele soarelui, mi-au ucis viitorul, mi-au tulburat mințile, mi-au lăsat inima fisurată, mi-am pierdut orașul, mi-am pierdut șansa să cad vreodată în genunchi la mormintele buneilor mei și să-mi fac loc lângă ei, mi-am pierdut liniștea... Am pierdut poate trenul vieții, mi-am pierdut poate încrederea în oameni, dar nu ființa mea iubită și răbdarea mea infinită, numai nu sufletul și dragostea de țară.