Lacrimi stropite

PÂNĂ VIN PICIOARELE LA LOC

Sunt peste doisprezece luni trecute de când în pribegie și singurătate profundă, gonit absurd de niște mișei aiuriți...

Sfârșit de ianuarie ninge în mine otrăvitor de dureros, în paralizie pe mai mult de jumătate din trupul ucis de muncă și încă forțat să părăsesc orașul meu. Sunt peste doisprezece luni trecute de când în pribegie și singurătate profundă, gonit absurd de niște mișei aiuriți... Dar viața încă nu mi-a pus capac și am apucat să scriu nu pentru proști sau neproști. Cu lacrimi stropite de ploaie rece și fulgi de nea laolaltă, viscol, ger... vânt, frig, viforniță și eu, un suflet aruncat într-o închisoare de gheață. poate ar trebui să mă las înfrânt și atunci când alunec... să-mi revin.

Aș vrea să revin, numai că într-un cărucior și pe un pământ nins cu cruci înfipte în morminte nu se poate pleca nicăieri. Doar că toți plecăm ca un vis pierdut...

Mă ninge și mă îngheață și mă înnegură într-o ceață,
dar nu văd o ameliorare măcar... tot am dureri de oase zilnice, tristețe... fără putere și fără speranță, credeți ar trebui schimbat tratamentul ce nu mai e... medicul care e departe de-aici să stea așa la discuție, să te înțeleagă... e fff greu de suportat o asemenea viață... să fii ca o legumă să nu poți face nimic... mai am șanse să mai redevin și eu o ființă normală, să-mi pot câștiga o bucată de pâine că nu ți-o mai dă nimeni în vremurile astea, și dizabil și fără pensie, oare ce e de făcut? Să privesc în Sus, cam aceasta e cât nu mai pot să mă aplec...

Rugându-mă ca gerul sã-mi îngãduie sã mai văd încã un rãsãrit… Sã admir luminiţele oraşului meu şi sã îmi fie singurul cadou pe care mi-l pot permite… sã n-aibã cine sã-mi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-mi ureze „Multă sănătate!”
Dumnezeu să mă aibă în grijă.
Până vin picioarele la loc.