joi, 6 iunie 2013

Bate și trăsnește, Doamne!

CERUL ÎNVELEASCĂ TOT
PĂMÂNTUL, NICIODATĂ N-O SĂ FIE ÎNDEAJUNS...

Nici Soarele, că-i soare, nu poate încălzi toată lumea.

     Nici ploile nu mai sunt la fel, atunci cum oamenii, prietenii, apropiații de unde să mai fie la fel, dacă nici nu au fost vreodată așa cum ne doream mult, de suflet, altfel... ca în familiile frumoase, dar am continuat să credem în ei, căci ne sunt apropiați. Iar ei așa și nu s-au obosit să lase măcar o urmă de bine pe rana noastră, unii chiar au preferat să de-a uitării, au călcat și ne-au măturat ca pe un gunoi afară din viață mai departe.

     Bate și trăsnește, Doamne, să se scuture lumea suferindă de nenorociririle provocate de oameni fără simț și suflet omenesc, pentru că s-au smintit și li s-au sfârșit omenia. Nemernici care își permit să preschimbe în rău destine de oameni nevinovați și încă bolnavi.


     Cerul învelească tot pământul, niciodată n-o să fie îndeajuns ca apele să spele omenirea lacomă și haină, cum nici Soarele, că-i soare, și nu poate încălzi toată lumea. 



V.P.

joi, 31 ianuarie 2013

Lacrimi stropite

PÂNĂ VIN PICIOARELE LA LOC

Sunt peste doisprezece luni trecute de când în pribegie și singurătate profundă, gonit absurd de niște mișei aiuriți...
Sfârșit de ianuarie ninge în mine otrăvitor de dureros, în paralizie pe mai mult de jumătate din trupul ucis de muncă și încă forțat să părăsesc orașul meu. Sunt peste doisprezece luni trecute de când în pribegie și singurătate profundă, gonit absurd de niște mișei aiuriți... Dar viața încă nu mi-a pus capac și am apucat să scriu nu pentru proști sau neproști. Cu lacrimi stropite de ploaie rece și fulgi de nea laolaltă, viscol, ger... vânt, frig, viforniță și eu, un suflet aruncat într-o închisoare de gheață. poate ar trebui să mă las înfrânt și atunci când alunec... să-mi revin.

Aș vrea să revin, numai că într-un cărucior și pe un pământ nins cu cruci înfipte în morminte nu se poate pleca nicăieri. Doar că toți plecăm ca un vis pierdut...

Mă ninge și mă îngheață și mă înnegură într-o ceață,
dar nu văd o ameliorare măcar... tot am dureri de oase zilnice, tristețe... fără putere și fără speranță, credeți ar trebui schimbat tratamentul ce nu mai e... medicul care e departe de-aici să stea așa la discuție, să te înțeleagă... e fff greu de suportat o asemenea viață... să fii ca o legumă să nu poți face nimic... mai am șanse să mai redevin și eu o ființă normală, să-mi pot câștiga o bucată de pâine că nu ți-o mai dă nimeni în vremurile astea, și dizabil și fără pensie, oare ce e de făcut? Să privesc în Sus, cam aceasta e cât nu mai pot să mă aplec...

Rugându-mă ca gerul sã-mi îngãduie sã mai văd încã un rãsãrit… Sã admir luminiţele oraşului meu şi sã îmi fie singurul cadou pe care mi-l pot permite… sã n-aibã cine sã-mi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-mi ureze „Multă sănătate!”
Dumnezeu să mă aibă în grijă.
Până vin picioarele la loc.

vineri, 25 ianuarie 2013

Eminescu, de neuitat!

CÂTE UN PIC DE EMINESCU ÎN 
FIECARE DINTRE NOI

Motto: „Nu faci efect? Nesimţitori/ Rămân cu toţii? Fii pe pace:/ Când piatra cade-n mlaştină/ Ea nici un cerc nu face”.
Chipul lui Mihai Eminescu sub forma unui copac. Este unicat pentru cum arată și cine este. E un copac cioplit din piatră albă iarna în stelele pe ramuri... ce m-a impresionat încă din băncile școlare. Cu siguranță putem vorbi de "Simbolul Eminescu”.

Toată plebea a spus că acel copac era în putrefacție. Dar cine simte românește a știut mereu că acel copac nu era un copac putrezit. Și chiar dacă arată dezgolit, cu ochii triști în acești ani am văzut copacul înflorind, întinzându-și ramurile ca și cum ar fi vrut să atingă cerul albastru.

Să adune oamenii la Iași și să ne spună din nou că acel copac nu era putred.
Acest copac nu este putred! Este mai voinic și mai rămuros pe zi ce trece cu un pic din El în fiecare dintre noi, iar în noi există câte un pic din Eminescu.
De neuitat.


Ce te legeni?...
poezie de Mihai Eminescu

- Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

joi, 24 ianuarie 2013

Eminescu și cu asta am spus tot

SĂ ÎNGENUNCHEM ȘI SĂ-I ADUCEM
MARE RECUNOȘTINȚĂ PENTRU TOT CE A FĂCUT

     Motto: „Naţiunea e cuprinsul unui popor de acelaş sânge, care vorbeşte aceeaşi limbă şi are aceleaşi datine. Poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea este d u m n e z e e s c u l, e t e r n u l , înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi î n t r e b u i n ţ a limba sa în toate trebuinţele vieţei: în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune".

     Au venit fulgii de iarnă, a fost de așteptat Eminescu. Orice fulg de nea nu este în plus pentru cine vede suferința, bucuria, neliniștea, dragostea, aura de martir și aripi de înger atașate imaginii lui Eminescu. Și pătrunde anotimpul tot mai rece, ca o albă amintire, cinste ție, Mihai! 15 ianuarie fiecare an, fiecare lună și se schimbă totul într-o zi. Creatorul. Unicul. Martirul... Cel care ne-a marcat de curând Ziua Culturii Române și care practic ne dă viață prin intermediul cuvintelor căruia ni se impune că suntem ceea ce suntem. Români și să nu uităm de asta niciodată.

     În sfârșit a venit timpul lui Eminescu, să se identifice întreaga suflare româneasca cu creațiile sale, mai ales de cea în versuri, vreau să îngenunchem şi să-i aducem mare recunoștință pentru tot ce a făcut și, în mod deosebit, pentru proza, publicistica şi meditaţiile filosofice... Pentru că a fost un scriitor foarte incomod, un ziarist dedicat până la capăt, rămas absolut incoruptibil. Pentru că a crezut în Dreptate și s-a lăsat singur răstignit pe altarul culturii române ca cei rămași în viață și generațiile care au venit după el să trăiască bucuria Unirii, să simtă nevoia de a avea alături poezia sa și să-și păstreze identitatea și unitatea. Prin poeziile sale, prin cuvântul simplu și această lume mirifică creată de Eminescu nu face altceva decât să ne liniștească sufletul și să ne facă să gândim că Unirea e iremediabilă, adverbial vorbind. În vechile hotare săpate numai de el.

      15 ianuarie în orice zi de an. O astfel de zi nu poate trece de pe o zi pe alta, de la un an la altul fără un moment de reamintire de simbolul ucis renăscut din cenușe care a dat neînțelesului un înțeles și imposibilului un strop de posibil. A dat eternitate unor prietenii fără egal și a înviat idealuri pe moarte.
     Eminescu și cu asta am spus tot.



miercuri, 23 ianuarie 2013

Dezbrăcați haina deșertăciunii!

„NU SPERA CÂND VEZI MIȘEII, LA 
IZBÂNDĂ FĂCÂND PUNTE...”

     Habar nu avem ce minune avem cu Eminescu, pentru lumina, dar și ceața pe care ne-a lăsat-o. Marile spirite cum Eminescu și Creangă, nu degeaba au fost prieteni între ei și ne strâng ca un magnet sub auspiciile geniului literar, poetic și publicistic. Sub semnul culturii naționale.


     “Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebuie o idee care să ne limpezească toate capetele şi care să ne împreune pe toti la lucru (…) De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiasca ca oamenii cei mai bogaţi; ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi vor să va economisească pe voi toţi.”

     Dezbrăcați haina deșertăciunii și mai strecoară pe la mijloc câte un vers eminescian, uniți într-o eternitate, ca și prietenia celor doi titani ai literaturii românești, greu de egalat, care au plecat chiar în același an, ducând cu sine în mormânt destinul tipărit al unui popor. A fost sacrificiul vieţii personale pentru viitorul generațiilor noastre şi merită să ne facem o bucurie spirituală deschizând una dintre cărţile semnate de Luceafărul poeziei româneşti.


GLOSSĂ
de Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)


marți, 15 ianuarie 2013

Eminescu să ne Lumineze!

CU MULTE RAZE DE LUMINĂ 
PENTRU CANDELA DIN SUFLETUL NOSTRU

“Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările” - I.L. Caragiale

     Astăzi avem un eveniment cultural excepțional - Ziua Culturii Naționale simbolică pentru a treia oară concomitent legată de nimeni altul decât marele poet, prozator şi jurnalist român, Mihai Eminescu care a marcat istoria generaţiei sale şi care este, pe bună dreptate, una dintre cele mai importante personalităţi din istoria României și de la naşterea căruia se împlinesc 163 de ani.

     La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca o ninsoare de stele menite să ne lumineze mințile. Eminescu să ne bucure cu multe raze de lumină... Lumină pentru candela din sufletul nostru.

     Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche, un etern creator al cuvântului românesc, ultimul romantic, făuritorul limbii literare române, o candelă eternă a iubirii pe pământ... Acesta este Mihai Eminescu poetul. Cel care a pus pus bazele în construcția identității și unității naționale, cine și cum suntem. O Românie îndrăgită pentru Eminescu.
 

     ”Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare – Mă recomand, Mihail Eminescu.” (I.L. Caragiale)

     Din 2010, data de 15 ianuarie are o dublă semnificaţie: este atât ziua poetului Mihai Eminescu, cât şi Ziua Culturii Naţionale, o hotărâre foarte înțeleaptă pentru ca ziua de naştere a Poetului să devină “un prilej de reflecţie asupra culturii române şi a proiectelor culturale de interes naţional” și un reper la memorie.

     Numai astăzi răsar doi luceferi pe bolta cerului pentru a te face să simți frumusețea, adâncimea spirituală a unui loc dătător de Eminescu, să avem grijă de ei să nu se stingă nicicând. Și să nu uităm cu ce s-a ales... “Geniul n-are moarte, dar nici noroc”.

Eminescu, între credință și cunoaștere

APĂRAȚI-L PE MIHAI!
„Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”
Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga (Maica Benedicta)

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.


Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.
În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

„Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința”

Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare.
„Răsai asupra mea”
Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de tot, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

„Rugăciune”

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată,
Și pururea Fecioară,
                   Marie!
Noi, cei din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică Preacurată,
Și pururea Fecioară,
                    Marie!

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura Luminii line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.„Avem adânca încredințare că Sfânta Născătoare de Dumnezeu i-a mijlocit mântuirea


De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este!
Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)


(Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201)
Previous Home